Un eşec minunat

Pentru români flacăra olimpică de la Beijing s-a stins. Ultimele zile au fost triste, iar ultimele speranţe reale la medalii s-au risipit. Handbalistele antrenate de Gheorghe Tadici, pe care mulţi le vedeam în finală, au fost umilite de Ungaria şi trimise să joace în turneul de consolare. Locul 5 este maximum pe care îl mai putem ocupa, iar acest rezultat este dezamăgitor. Una dintre cele mai valoroase generaţii de handbaliste pe care le-am avut vreodată nu a putut mai mult.

Am ratat la handbal, am ratat şi la gimnastică. La gimnastica masculină, mai exact, care se întoarce acasă fără nici o me­dalie după trei ediţii consecutive în care am urcat pe podium. Marian Drăgulescu, cel mai valoros gimnast pe care l-am avut în ultimul deceniu, a vrut să se retragă în glorie, aceasta fiind ultima lui Olimpiadă, dar Beijingul nu i-a priit deloc. „Marocanul“ a ratat îngrozitor în cele două finale, la sol şi la sărituri, şi rămâne fără medalie de aur la JO.

Nicoleta Grasu, o altă sportivă de la care aşteptam medalie, nu a reuşit nici măcar să lupte pentru podiumul de la aruncarea discului. Recomandată de cea mai bună performanţă a sezonului şi de o aruncare bună în calificări, românca a ratat total finala şi s-a clasat ultima din cele 12 concurente.

De ruşine, soţul şi antrenorul ei a părăsit stadionul, iar România a mai ratat o medalie. În acest timp însă, România se menţine pe locul 12 în clasamentul pe medalii, dar ne simţim ca la spital, în comă, ţinuţi în viaţă de aparate. Pentru că cele opt medalii cu care şefii sportului românesc se mândresc au venit în urma unor sclipiri ale sportivilor români. Atletismul românesc nici nu visa la aurul de la maraton, iar când medalia este trecută în palmaresul COSR, dar ne-a fost adusă de o excepţională alergătoare de 38 de ani care trăieşte şi se antrenează în America, ceva nu este în regulă. La fel şi cu aurul Alinei Dumitru, micuţa judoka din România. Nimeni nu-i dădea vreo şansă în faţa „legendei” japoneze Ryoko, singura care a crezut în victorie fiind doar Alina. Aurul Sandrei Izbaşa de la sol este, iarăşi, un mic miracol. O „gimnastă bătrână” de 18 ani a bătut chinezoaice de 13-14 ani şi americance dintr-o nouă generaţie valoroasă de gimnaste, doar pe talent. Pentru că, altfel, mulţi au cântat prohodul gimnasticii feminine româneşti. În fine, cea de-a patra medalie de aur a României la Beijing 2008 este singura pe care o aşteptam. Canotoarele Andrunache şi Susanu s-au impus fără probleme la dublu rame fără cârmaci, şi chiar dacă nu s-au ţinut de cuvânt şi nu ne-au adus şi aurul de la 8+1, ele şi-au făcut datoria. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre cei care conduc destinele sportului românesc. La o primă vedere, bilanţul e onorabil, dar gândiţi-vă cum ar arăta palmaresul României fără „minunile” Dumitru, Izbaşa şi Diţă. Am trăit cu adevărat doar prin canotaj, adică tot printr-o minune, având în vedere că medalia de aur a fost adusă de nişte sportive care se antrenează pe Lacul Snagov printre bărcile şmecherilor.